Mănăstirea Crasna

Tradiţia orală pomeneşte de existenţa unui schit din lemn, care s-ar fi aflat încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea pe locul actualei Mănăstiri Crasna, însă documente care să ateste această tradiţie a locului nu s-au găsit până acum. Doar într-un Îndrumător în Arhivele Centrale din Bucureşti se face menţiunea că Schitul Crasna ar fi existat înainte de anul 1745, iar în anul 1828 a fost numai rectitorit. Este posibil aşadar, ca biserica din cărămidă şi piatră să fi fost ridicată pe vechea vatră a unui schit din lemn, dispărut în condiţii necunoscute, cel mai probabil mistuit de vreun incendiu. Preotul Ştefan Dobra din Izvoarele, în istoricul pe care îl face Schitului Crasna spune că evenimentele politico-sociale din anul 1820, determinate de mişcarea grecească a Eteriei, au făcut ca mai mulţi locuitori ai satului Izvoarele din apropiere, căutând ascunzători cât mai ferite, apărate de negura codrilor, să întemeieze o aşezare la poalele muntelui Ursoaia. Numele cătunului ilustra starea de fapt a locuitorilor ei – Băjenari – şi se pare că zona aceasta a constituit încă din vechime loc de refugiu din calea invaziilor barbare ori a războaielor cu turcii. Proprietarul ţinuturilor era Marele Postelnic Constantin (Dinu) Potlogea, fiul preotului Radu Potlogea din Izvoarele. Împreună cu cumnatul său, Polcovnicul Panca din Văleni care îşi dorea la rându-i să ctitorească „un schituleţ” în aceleaşi locuri, au pornit între anii 1824-1828, la ridicarea unei biserici din piatră şi cărămidă care, la praznicul Sf. Ierarh Nicolae din anul 1829, în zilele Domnului Grigorie al IV-lea Ghica, avea să fie sfinţită cu hramul ”Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” şi ”Izvorul Tămăduirii”.

Drumul ne-a purtat la Mănăstirea Crasna, cu mama de 80 ani și Parkinson în mijlocul pădurilor de la poalele Munților Uriași, unde liniștea se așază adânc, ca o rugăciune neîntreruptă. O mănăstire cu rădăcini vechi, atestată încă din secolul al XVIII-lea, loc de popas pentru credincioși și de întărire pentru suflet. Și nu putem decât să-I mulțumim Domnului că ne-a dat putere să urcăm până acolo, ca să simțim ce înseamnă cu adevărat pacea.

Se poate ajunge doar cu mașina 4 x4 , in rest se merge prin pădure ( un urcuș ușor , simplu și frumos ) cam 20 -30 minute,depinde unde lași mașina pe drumul forestier. Când ajungi la mănăstire totul este f frumos ,cu liniște multa .

Am fost azi. O mănăstire foarte frumoasa, gospodărită impecabil. Liniștea este acasă la ea. Merita vizitata oricând. Drumul e mai complicat, dar practicabil – 4×4

Un loc potrivit pentru a găsi pacea interioară și liniștea sufletească! Drumul către mănăstire este destul de dificil, mai ales pe ultimii 3 kilometri, unde este drum forestier, adică pietre și țărână. Pe ultimii 800 de metri panta este foarte abruptă și ai nevoie de o mașină cu tracțiune integrală și cu garda la sol mai înaltă. Există varianta de a parca mașina undeva pe drumul forestier și de a merge pe jos. Pe finalul traseului trebuie să urci printr-o pădure cam 10-15 minute, depinde de antrenamentul fiecăruia. Mănăstirea este foarte bine întreținută, curtea este primitoare, plină de flori și gazon bine întreținut. În curte veți găsi un loc unde puteți bea dar și lua acasă apă și aghiazmă. Magazinul cu obiecte de cult din curtea mânăstirii are prețuri decente și acest lucru merită apreciat mai mult în această lume atât de ahtiată după bani. Pentru a găsi ușor locația recomand folosirea hărților offline din google maps, căci la un moment dat nu veți mai avea semnal la telefon. Voi reveni aici cu mare drag!